Daniela Luminita Teleoaca 12 zile în urmă
  proză ×

Damblaua

Fragmente naturalist-fantastice

Daniela Luminita Teleoaca pic
Câteodată cu greu își reprima impulsul de a se încuia în dormitorul mic. Sau oriunde în altă parte, unde să fi avut minima certitudine că nu va pătrunde el. Ar fi căutat-o. A căutat-o. La început, grețos de tandru. Ca un orb. Ca un invalid. Asemenea unui anxios. Unui dependent incurabil. Ar fi strigat-o. A strigat-o. Ea și-ar fi înăbușit (Ea și-a înăbușit!) orice imbold de a-i răspunde. Ascunsă, și-ar fi despicat cosița în patru. Ar fi separat grâul de neghină, caprele de oi. Ar fi intrat în joc, Domnul s-o ierte, n-ar fi jucat până la capăt! Ar fi conchis, într-un sfârșit, incapabil să se instituie: Dumnezeu nu bate cu ciomagul! Nu, nici cu bâta! Și, da, Dumnezeu nu plătește sâmbăta! Eii! Doar și-ar fi ținut răsuflarea. Și-a ținut-o. Și-ar fi șters orice amprentă. A încercat. S-ar fi dat cu invizibil. Cât n-a trudit?! Să iasă din realitate! Să iasă-să iasă! Treceau ere bune de tăcere, timp în care trupul lui, cât un copac noduros, se lăsa invadat de hoarde nemiloase. Binevoitor, mai degrabă încremenit de spaimă, asista la propria disoluție, în taină făcându-i universului oferte stupide, care mai de care tentante. Ca de obicei, șuieratul locomotivei cu aburi despica satul pe din două. Atunci primea și el un ghiont binefăcător, subit amintindu-și că o strigase pe ea. O veselie diabolică îi cuprindea fața și gândul că ea ar putea exista în acel moment superlativ de femeie, superlativ de pașnică, de pildă în râna vreunui povârniș cu gărgărițe și libelule, îl excita barbar. Dar dacă ea ar fi dispărut fără de urme?! Cuvintele i se fărâmițau. Tot ce rămânea erau niște onomatopee bolborosite, magistral slujind experimentării apocaliptice. Îl apuca un soi de sughiț. Își lua pălăria. Da cu ea. De pământ. De iarbă verde. Sau uscată. Pe de lături. De-a-ndoaselea. Își arunca una câte una țoalele până rămânea în costumul primordial. Răcnea a cântat. Se pierdea într-o fluierătură de după deal. Zăcea acolo săptămâni în șir, cu metabolismul dat la minimum, într-o hibernare drăcească. Îl trezea de regulă croncănitul vreunui corb sau naivitatea vreunei scufițe-roșii, mai niciodată friptă cu ciorbă, ca să sufle în iaurt. Cu alte cuvinte, era de-a dreptul norocos, mai întotdeauna găsind suficientă motivație, cât să deschidă pe sfert un ochi acoperit cu licheni și 4 excremente de fluture. Așa că da să ridice o mână, ignorând eventuale surpări telurico-celeste. Gâfâia. Își scotea pântecele burduhos dintr-un gorgan, înjurând de vecinătăți, Dumnezei, sfinți, Paște, draci. Crucea mare pe care și-o făcea mai apoi repede-repede îl perfora pe orizontală. Locul duduia. Încrâncenat, uriașul își recupera pălăria dintr-o gaură de șarpe. Mergea pe 7 cărări, savurând varietatea ca mijloc de eradicare a plictisului. În pieptul anonim ceva da să ardă mai dihai ca focul. Instinctual își redobândea dramul de rușine (cel puțin așa credea!). Făcea pe dracu-n patru și-și acoperea, fie și parțial, goliciunea. Ceva ardea-ardea. Drumurile s-au strâns brusc într-unul singur. Și, printr-o fluierătură, el a făcut cale-ntoarsă, ca și cum s-ar fi întors din morți. O să se schimbe! Îi va spune asta în fața iconostasului cu sfinți perfect blegi și absolut de treabă. Un popă darnic, aproape hedonist, o să alunge demonii cu un descântec sau, mă rog, cu o rugăciune. Mai mult ca sigur, ea o să-l primească! Pentru a câta oară?!

Opinii

Show/hide offtopic
No results found.

Adaugă opinia ta!

Comments not allowed

You need to be logged in order to be able to comment.
Or the text author no longer allows comments.